în 1957 Hans Küng a publicat Rechtfertigung, carte care a pus capăt divergenţelor dintre protestanţi si catolici, în tema hotărâtoare a “justificării”, revenind la apostolul Pavel şi restabilind prevalenţa “persoanei creştine într-adevăr liberă” în faţa oricărei legi, ritual, convenţii, autorităţi.

 “Cenzura”, condusă atunci de cardinalul Ottaviani, a examinat cartea. în 1968, vasta monografie Die Kirche, a lui Hans Küng, a stârnit nemulţumirea la Roma. în anii următori, Hans Küng a publicat Unfehlbarkeit?, cartea ce repunea

în discuţie doctrina infailibilităţii Papei, elaborată de Vatican I, şi ampla analiză istorică Christ sein. Toate acestea au suscitat reacţii la Vatican. Aşadar, Hans Küng era de multă vreme suspectat de principalii responsabili catolici, iar reacţia Bisericii era de mult în pregătire. Ca urmare, la data preluării de către cardinalul Ratzinger a Prefecturii Congregaţiei pentru Credinţă, “cazul Küng” era, practic, tranşat: se luase, deja în 1979, decizia de a se retrage lui Hans Küng “misio canonica”, încât teologul nu va mai putea vorbi în numele Bisericii.Decizia de retragere a “misio canonica” marii speranţe a lui Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, care a fost tânărul Hans Küng (decizie luată de fostul comiliton de studii doctorale, la Roma, al lui Hans Küng, care a devenit Ioan Paul al II-lea), este motivul cel mai evident al divergenţelor dintre două personalităţi legate prin nenumărate fire: Küng şi Ratzinger.

 între timp, s-au adăugat şi alte motive de divergenţă. Hans Küng a atacat, în Erkämpfte Freiheit. Erinnerungen (2002), personalitatea fostului său prieten în termeni inacceptabili, iar înaintea conclavului din 2005 a transmis o scrisoare presei internaţionale în care cerea cardinalilor să nu-l aleagă Papă pe cel mai profilat teolog al timpului. înflăcărării combative a lui Hans Küng, cardinalul Ratzinger i-a răspuns cu invitaţia adresată acestuia de a reveni complet în sânul Bisericii, pe care Hans Küng a declinat-o (după cum citim în amplul interviu Salz der Erde, luat Cardinalului de Peter Seewald).

Benedict al XVI-lea l-a primit într-o audienţă, în 2005, de cinci ore, pe prietenul său din tinereţe, la cererea acestuia. La capătul audienţei pe care i-a acordat-o noul Papă, Hans Küng a recunoscut că “vor fi încă surprize” în abordările ce vin din partea autorităţii celei mai înalte din Biserică (de altfel, la Universitatea Babeş-Bolyai, unde a sosit imediat după audienţa la Castel Gandolfo, Hans Küng a dat detalii, foarte pozitiv, despre discuţia cu Suveranul Pontif).

Astfel de date, alături de multe altele, sunt supuse analizei de către Freddy Derwahl, în cartea Benedict XVI und Hans Küng. Geschichte einer Freundschaft (Knaur, München, 2006, 332 p.), într-un efort salutar de a lămuri o relaţie cu implicaţii doctrinare şi instituţionale întinse. Orizontul analizei este dat de comunicatul oficial al audienţei din 2005, care a folosit cuvântul “prietenos (freundschaftlich)” pentru a caracteriza discuţia.

“în orice caz, este neuzual ca un Papă să formuleze personal texte pentru presă” (p. 323), remarcă autorul. Freddy Derwahl reconstituie amănuntele biografiei celor doi tineri, unul bavarez, altul elveţian, şi evoluţia fiecăruia, trecând prin anii din jurul Vatican II, în care ambii s-au consacrat drept critici ai scolasticii şi deschizători ai noii epoci a creştinătăţii şi Bisericii, în care ne aflăm, la consacrarea celor două personalităţi ca repere ale teologiei mondiale.

Sunt demontate, în carte, primitivele alegaţii lansate de anumiţi “Boulevard Redacteure”, din Londra, privind tinereţea actualului Papă, atestându-se, cu probe irefutabile, adversitatea sa faţă de nazism (p.38).

(Continuare în ediţia de mâine)