Până acum, şefii UDMR nu au făcut altceva decât să se îngrijească de accesul găştii lor conducătoare la guvernarea ţării şi, implicit, la accesul acesteia la resursele publice. în felul acesta a fost posibilă îmbogăţirea tuturor liderilor maghiari peste măsură, aşa a fost posibilă decimarea resurselor naturale ale României din judeţele Harghita şi Covasna în folosul politicienilor şi clientelei UDMR, dar şi naşterea în literatura universală a celui mai bine plătit poet din istoria literară a Lumii.

 E bine ca măcar acum, în ceasul al 12-lea, Ministerul de externe român şi Fundaţia Culturală Română să informeze public Juriul Nobel despre faptul că dl Marko Bela - poet celebru - a reuşit să-şi vândă în avans dreptul de autor pe cărţile de poezie pe care le va scrie, pe multe sute de euro şi, ca atare, trebuie avut în vedere pentru unul din viitoarele premii Nobel pentru Literatură. Revenind, trebuie remarcat că de-a lungul timpului scurs din 1989 şi până acum, Statul român, prin reprezentanţii săi la vârf, nu a reuşit să protejeze poporul acesta de atacuri. Nici de cele din afară, nici de cele dinlăuntru.

 E suficient să amintim doar ultima perioadă de timp, în care a trebuit să suportăm, fără nici o reacţie a celor care ar fi trebuit măcar formal să ia atitudine: scuipatul italienilor pe obraz, (cazul Veltroni şi ruşinoasa amprentare a copiilor, alături de tot ce a însemnat prigoana împotriva românilor din peninsulă, cei care aduc mai mult de 1% din PIB- ul Italiei!), al americanilor(care şi-au bătut joc de legile româneşti, făcând scăpaţi hoţeşte criminali care ar fi trebuit să răspundă pentru faptele lor), jignitoarea atitudine calomnioasă a lui Voronin faţă de tot ceea ce înseamnă român – România.

Pe plan intern, cea mai mare racilă au fost maghiarii, faţă de care lumea politică românească a fost totdeauna mai mult decât tolerantă. Ce am avut noi de apărat, ca Stat, pe plan intern, mai mult şi mai de preţ decât Constituţia României? Nu cred că Legea Fundamentală a unei ţări este, undeva pe Lumea aceasta,  obiect de troc (fie el şi politic!) şi nu cred că ea poate fi pusă la butoniera nici unui cetăţean sau partid politic. Cu toate astea, de ani buni, Statul român, tocmai prin cei care sunt puşi în fruntea lui ca să fie garanţi ai respectării ei, nu face decât să fie martor cum o parte importantă a cetăţenilor români de etnie maghiară se pişă, pur şi simplu, pe Constituţia României.

Concetăţenii noştri maghiari vor, nici mai mult, nici mai puţin, decât autonomia unei părţi a României, care, în viziunea lor de samsari, reprezintă un procent pe care ar putea pune un eventual sechestru. Vom putea noi, ca români, să cedăm acestui şantaj ordinar şi de o obrăznicie inimaginabilă? Vom putea cândva să ne dăm acordul la această aşa-zisă separare pe criterii etnice a unei bucăţi din teritoriul ţării? Vom putea şi noi să călcăm în picioare Constituţia?

Avem, iată, la apropiatele alegeri (când sper că vom alege măcar un preşedinte care să respecte Legea Fundamentală) să verificăm, o dată pentru următorii 10 ani şi, cred eu, pentru totdeauna, dacă românii sunt de acord cu atitudinea concetăţenilor de etnie maghiară. Dacă va fi destulă voinţă politică, ar fi relativ simplu ca pe buletinele de vot să se afle trecută şi întrebarea pentru un referendum care să clarifice situaţia care pare acum de nerezolvat. “Sunteţi de acord cu autonomia teritorială pe criterii etnice?” – ar putea fi întrebarea al cărei răspuns al majorităţii trăitoare în România ar  da un răspuns clar nesimţirii UDMR.

Mi-e teamă însă că acest fapt nu va putea fi pus în practică; politicienii români au ajuns la stadiul de cangrenă la care au învăţat să închidă ochii la spolierea ţării de către liderii UDMR, în schimbul voturilor pe care aceştia le pot asigura. S-au obişnuit să negocieze, deasupra Constituţiei şi propriei conştiinţe, orice, chiar dacă acest “orice” poate purta numele de Patrie, Popor,  Mormintele străbunicilor care îngraşă pământul Ardealului sau, pur şi simplu, Istorie...