Da, aş fi băgat mâna în foc pentru câţiva, fără ezitare. Iar plecarea lor mă răneşte mai mult decât mă supără, tocmai din cauza asta. Mai supărat sunt pe mine decât pe ei, că am avut încredere şi că am văzut în nişte oameni caractere. Poate că au caractere, dar la mişcarea asta nu le-au folosit. In fine, omul cât trăieşte învaţă şi încasează. Am plătit taxa pe naivitate cu nişte penalizări din urmă. A venit scadenţa.

 Despre ce e vorba: O parte din redactori, cei mai nou veniţi la Academia Caţavencu, au decis să se desprindă de această publicaţie, descoperind că nu mai sunt compatibili moral. Bun, nu e nici o tragedie dacă nu-ţi mai place într-un loc, îţi iei la revedere, eventual strângi mâna celor cu care ai muncit şi, dacă eşti bine crescut, laşi loc de bună ziua. Când pleci pe furiş, când ascunzi dorinţa ta de a pleca, ba, mai mult, îi înşeli vigilenţa celui de lângă care pleci, asta sună a trădare. (Acum vreo 15 ani, prietenul meu, Mihai Cojocea, stabilit în SUA, îmi spunea care e, acolo, visul oricărui român care e angajat la alt român. Să plece de la angajator şi să-i fure businessul. Apoi să se securizeze angajând mexicani, care sunt loiali).

Eu chiar nu aş fi avut nimic dacă toţi cei plecaţi ar fi anunţat direct: gata, am învăţat destul, am fost destul angajaţi, vrem să încercăm să facem o altă revistă şi să vă demonstrăm că suntem mai buni! Ar fi fost OK. Numai că ei au acţionat, cum spuneam, conspirativ şi nu vor să se obosească făcând altă publicaţie. Ei vor să facă aceeaşi revistă, dar fără noi, fondatorii ei. Sigur, problema dreptului de autor nu şi-o pun, nici pe aceea a proprietăţii intelectuale.

Da, şi cei de la Adevărul au plecat, dar au făcut Gândul, nu Adevărul fără Hrebenciuc, un alt Adevărul sau un Adevărul vechi. La Dilema situaţia e alta, acolo revista a fost oprită de editor şi toată redacţia a fondat Dilema Veche. Asta pentru a preîntâmpina analogii false.

Sunt, cum spuneam, rănit de câţiva oameni care au plecat, nu mă aşteptam la asta, în naivitatea mea. Dar, asta e, s-a produs.

Cazul cel mai trist este, însă, al lui Mircea Toma, dar el nu m-a dezamăgit acum, ci de-a lungul anilor. Aşa că plecarea lui nu m-ar fi mirat. Are, mereu, o altă agendă, a avut o altă agendă decât revista, pe care a folosit-o ca să-şi promoveze varii interese. Şi asta este de înţeles, până la urmă. Ceea ce e de neînţeles este următoarea poveste. Aflând de ce pregătesc “juniorii”, am avut o reuniune de urgenţă toţi fondatorii care mai lucrăm la Caţavencu.

Inclusiv Toma. Care a făcut pe miratul, se dădea bolnav, răcit, neinformat. L-am întrebat verde în faţă şi i-am spus să se uite în ochii noştri: tu cu cine eşti, cu ei sau cu noi. Nu de alta, dar am discuta un plan de acţiune. Dacă eşti cu noi, stai, dacă nu, pleacă. Sunt cu voi, ne-a zis Toma. Stau cu voi. Şi a stat până la capăt. După care fugarii au aflat tot ce am discutat noi.

 Şi, evident, Toma a mers cu ei. Cum aţi numi o faptă ca asta? De la un om lângă care ai stat ani mulţi, alături de care ai luptat, cu bune, cu rele? Ce-l costa să spună: plec cu ei? Ii respectam, totuşi, decizia. Dar el nu a spus asta, ba, mai mult, a ascultat totul şi ne-a turnat. Am aflat ulterior, el era unul dintre “racolatori”, un activist al trădării. Aici nu mă mai încearcă tristeţea, ci un dispreţ binemeritat de fostul nostru coleg.

Hai că trece şi asta. Şi, ca să evităm defecţiuni de personal, pe viitor ar trebui să angajăm nişte ziarişti mexicani.