Dureroasa adâncime a dialogului

Întreba, mai ales, folosind cuvinte "mici", melodioase, şi zâmbind întotdeauna. Arareori avea un chip grav, trist. Zilele acestea, când Maestrul ne-a părăsit, stând de unul singur în casă, fără muzică, fără nici o nuanţă din exterior, mi-am amintit felul cum aveau loc întâlnirile dintre Mircea Ivănescu şi mine. În ultimul timp, doar acasă la el, în semiîntunericul camerei sale de lucru. Şi am realizat că reluam dialogurile noastre aproximativ din acelaşi punct şi le duceam mai departe. În ce direcţie? Cât de bine? N-aş putea spune nici acum. Dar existau mereu o nuanţă de intimitate inexplicabilă, o notă de încredere şi o nevoie de a schimba aceleaşi şi aceleaşi cuvinte, puse de fiecare dată în alte forme. În alte încăperi. Poate că odată cu superficializarea generaţiilor acestora, la "devenirea" cărora suntem martori, a dispărut tocmai acea dimensiune a cuvintelor de neînlocuit. Acea intimitate între discipol şi maestru, acea graţie şi iubire care îi fac pe amândoi să ducă lumea celui mai tânăr înainte. Modelele tinerilor de astăzi nu mai seamănă cu Mircea Ivănescu, Adrian Marino, Octavian Paler sau Mircea Zaciu, e drept; şi, prin urmare, "dialogurile esenţiale" între aceşti "noi precupeţi" ai culturii (cum bine îi numea Sorin Adam Matei) şi cei care îi iau pe aceştia drept modele sunt profund viciate. Dar nu despre asta vorbim, ci despre existenţa unui dialog esenţializat, despre o comunicare atât de intimă, încât în momentul în care nu o mai ai, simţi că nu-ţi mai sunt de folos nici propriile vorbe. Dialogul acela (vorbit sau scris) care nu se poate iniţia decât cu cei care te cunosc atât de bine, încât fără ei, fără persoanele şi vorbele lor amestecate într-un conglomerat, viaţa ta nu ar mai putea merge înainte. Mai văd, foarte rar, astfel de dialoguri între oameni pe care nici distanţa, nici destinul nu pot să-i despartă. Oameni care, fie că au făcut rău, fie că au făcut bine celui cu care vorbesc, sunt, totuşi, acei oameni de a căror prezenţă nu poţi "scăpa" nici dacă ai dori.

E şi un admirabil paradox în a vedea, uneori, cum oameni care nu s-au înţeles se "caută" unul pe celălalt, cum au nevoie de dialoguri "mici", "nesemnificative", şi să se pună la curent cu varii "nimicuri". În aparenţă. Căci asta este, într-o altfel de "cheie", hotărârea lor (sau a unuia dintre ei) de a duce acea comunicare, acea afirmare a existenţei lor dincolo de propriul destin. Dacă ştii să simţi aceste lucruri, realizezi că între aceşti doi oameni care dialoghează aparent banal pur şi simplu nu mai e nici o fărâmă de spaţiu, de aer. Că nici unul dintre cei doi nu poate şi nu-şi doreşte să fie înlocuit. Că niciodată altcineva, "un străin", nu va putea ocupa acel loc, al "celuilalt", aflat în acest dialog. "Omul acela" are, i s-a dat, cu alte cuvinte, în fiinţa celuilalt, un anume loc pe care nimeni niciodată nu-l va putea ocupa. Vulgarizând, oamenii îşi imaginează intimitatea mai ales ca pe un act al trupului. Însă acest gen de intimitate despre care vorbesc nu e deloc una a trupurilor, deşi, în esenţă, ea cântăreşte cu mult mai mult decât aceea. Şi poate fi mult mai intimă decât orice fel de atingere trupească. Atunci când nu-l poţi "părăsi" pe cel faţă de care ai nevoia acută să-l simţi vorbindu-i, când nu poţi să întrerupi acel dialog între tine şi cineva apropiat, când acesta îţi devine indispensabil, înseamnă că măcar pe un palier al existenţei tale alegerea ta este făcută. Oricine ar încerca să intre, să-şi găsească loc acolo, în dimensiunea aceea, va rămâne, orice minune ar fi capabil să facă, un intrus. Orice efort, orice sentiment şi orice miză ar arunca acel "străin" apărut de cine ştie unde, nu va putea schimba nimic. Dialogul cu "celălalt", cel la care nu poţi renunţa, va rămâne constant. Ca o dragoste adevărată. Chiar dacă nu în exprimarea unor sentimente mari sau în evocarea unor momente din viaţa trecută, dar, cu siguranţă, el, "celălalt", va fi acela care va ţine în viaţă "misterul" unei comuniuni de orice fel, fără de care al doilea partener al dialogului nu poate trăi. Cuvinte mici, banale, uzuale, dialoguri aparent fără importanţă nu fac altceva decât să sublinieze şi să reafirme comuniunea: "Sunt aici, iată-mă! Nu m-am pierdut, sunt lângă tine...

Fii liniştit! N-am plecat. Sufletul meu este lângă tine!". Este reafirmarea şi developarea, ca într-un laborator foto gigantic - viaţa -, a faptului că un teritoriu, o parte din tine, este definitiv ocupat: apare, aşa cum negrul apare pe hârtia fotografică, în tava cu revelator. O dimensiune a ta, pe care nu vrei să o dăruieşti altcuiva, chiar şi atunci când ţi se pare că eşti dispus să dai totul. Şi asta, mai ales pentru că tu nu ai oprit niciodată dialogul tău cu "celălalt" fiindcă nu ai vrut niciodată să-l opreşti. Fiindcă, orice s-ar întâmpla, comuniunea ta cu acel om merge înainte, cel puţin prin acele cuvinte mici, prin discuţii aparent fără semnificaţie, dar cât de mari totuşi! Dai totul, dar fără acel teritoriu pe care l-ai dăruit deja şi ţi-ar fi atât de greu să-l iei înapoi şi să-l dai altcuiva...