Editorial
Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul Însemnări la un sondaj de opinie (II)
Publicitate -----------------------------------------------------------
Mai multe memorii ale trecutului. Maurice Halbwachs în cărţile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Şi aşa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseşte de materia primă a prezentului, suportă presiunile şi nevoile prezentului.
(Urmare din ediţia
de ieri)
Mai multe memorii
ale trecutului. Maurice Halbwachs în cărţile sale scrie că memoria colectivă nu
conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre
predefinite. Şi aşa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute.
Memoria socială este o facultate care se foloseşte de materia primă a
prezentului, suportă presiunile şi nevoile prezentului.
Nu vom avea o
singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeaşi societate, ci mai multe
memorii ale vieţii din perioada comunistă. Dacă ne referim la comunismul
românesc, atunci putem observa chiar o adevărată competiţie în mai multe forme
de promovare a unei imagini a perioadei comuniste. în primul rând, există o
memorie şi o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor şi puşcăriilor
comuniste.
Memorialul de la
Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituţionalizată. Un
mesaj dur şi un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor
comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale construcţiei
sociale şi politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat şi de un
anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, şi are uneori
puseuri mai ales în campanii electorale.
Există şi o
memorie a excluşilor, a celor care au pierdut competiţia după 1989. Dispariţia
economiei socialiste şi a unor mari aglomerări industriale a creat în ultimele
decenii o populaţie săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte
o drastică scădere a nivelului de trai şi să se confrunte cu lipsa unui viitor
previzibil. Muncitorimea din fabrici şi chiar muncitorii agricoli din IAS-uri
se confruntă cu o pierdere de identitate.
Pentru aceştia, la
întrebările legate de modul în care trăiau înainte de 1989 în comparaţie cu
perioada de acum răspunsul se poate baza chiar pe referinţe concrete.
Comparaţia dintre perioade poate crea în cazul acestor oameni, afectaţi de
polarizare socială, o nostalgie reală ca formă de respingere a unui prezent în
care nu îşi găsesc locul.
în fine, există şi
o memorie literară, usor estetizată de o tânără generaţie de scriitori şi de o
creaţie publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau
practici de consum. Există o nouă generaţie de scriitori care parodiază sau
reconstituie prin romane sau filme situaţii din perioada comunistă, fără a
caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment
dat, România comunistă. A devenit o modă şi o formulă a culturii vizuale
exploatarea unor mituri ale comunismului românesc şi cred că va trece, aşa cum
trec, în fond, toate modelele.
Problema care
apare aici este cea a inexistenţei unui spaţiu public unde să se confrunte
aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se
reconcilieze. Nu avem destulă toleranţă pentru a accepta varianta celuilalt,
pentru a o înţelege ca legitimă şi a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o
anulăm cu desăvârşire.
Este o nevoie să
scăpăm de încrâncenare şi de un angajament prea ideologizat sau prea
emoţionalizat faţă de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune
normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentaţiile
politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o
gestiune corectă a trecutului prin dezbateri deschise. Competiţia economică şi
politică absoarbe aproape toate energiile şi resursele mediatice, spaţiul
public românesc fiind destul de firav.
Cifrele din
sondaje ca rezultat al confruntării şi deresponsabilizării.
Cred că, de multe
ori, declaraţia de evaluare a trecutului este şi un fel de polemică fără de
prezent şi conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreabă pe
oameni despre trecut, atunci ei răspund şi cu gândul la modul în care va fi
judecată declaraţia lor.
Cred că astăzi
românii care sunt apropiaţi partidelor de opoziţie simt nevoia să exagereze
nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un
regres sau chiar un dezastru faţă de trecut. Oamenii ştiu că sondajele de
opinie se publică şi poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt
mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.
Mai putem observa
un lucru, în toate încercările de evaluare a comunismului românesc: poporul a
fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame.
Nici chiar pe marii torţionari nu am reuşit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de
această răspundere, în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat
pe Ceauşescu în turc sau ţigan, în acelaşi timp ungurii sau evreii au fost
consideraţi ţapii ispăşitori pentru aducerea comunismului la noi.
Dincolo de unele
dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populaţie la perioada
ilegalistă a PCR, totuşi, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de
mii de informatori ai Securităţii nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm într-o
situaţie de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite
individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de
amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind
nesatisfăcător nu mai este decât un pas.
Reamenajarea
trecutului.
Comunismul încă nu
a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială
oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea
puţin timp şi istoricii au fost timoraţi, s-au mulţumit să respingă această
perioadă fără să caute explicaţii legate de structură socială, statistici
economice şi sociale, mod de organizare socială. Istoria şi memoria nu merg
mână în mână, aşa cum ar dori istoricii oficiali.
Memoria este vie şi acţionează în timp real,
trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acţiuni ale individului, mai ales
în scopul furnizării unei imagini de sine pozitivă. Apare aici şi o dificultate
pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiecţilor.
Se întâlnesc de
multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le
interpreteze decât ca şi elemente de memorie individuală, şi nu de istorie
reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată şi de lipsa lui de
delimitare. Ştim că 1989 este o graniţă dar nu ştim pentru ce, ce delimitează
ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că
s-ar putea să fie chiar mai mulţi.
Nostalgia, un
teritoriu de întâlnire?
Apare şi o
degringoladă politică legată de mobilizarea excluşilor, a electoratului
dependent care se plimbă mereu spre cei care deţin puterea. în 2005, Traian
Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se
întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile şi pare clar că
partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acestui electorat nu îi
este dor de Ceauşescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiş, ci îi este,
mai degrabă, dor de viaţă.
Până la urmă,
nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al
memoriei colective, unde se întâlnesc toate generaţiile. Poate singurul loc
unde românii se mai pot simţi solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora
nici un fel de extremist, deşi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul
renaşterii Partidului Comunist Român. Cred că este, mai degrabă, sfârşitul de
care povestea avea nevoie.
Dacă se va
confirma că acolo sunt îngropaţi Ceauşeştii, atunci cred că va muri această
utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă. Ar
fi poate mai normal să se nască din condiţiile unui capitalist nemilos,
falimentar şi neproductiv, cum este cel de azi.
Din confruntarea
cu o dreaptă simulantă şi dintr-o asumare a programului de către nişte
intelectuali cu vocaţia responsabilităţii misiunii lor. Sau, cine ştie, poate
anticomunismul sforăitor şi spectacular, boala capitalismului senil, cum îl
etichetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizări în
mediile universitare şi în rândul tineretului, măcar pe principiul că adevărul
trebuie spus şi o gândire critică este necesară societăţii noastre ca aerul.
Ziua de Cluj