DISTRIBUIE
În 1923, Oswald Spengler a publicat impresionanta sa carte Der Untergang der Abendlandes. Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte, în care a tematizat “destinul” culturii celei mai răspândite atunci în lume -cultura modernă a Europei.
El era preocupat să elaboreze o metodologie (morfologie, de fapt) de interpretare a cursului istoriei şi, după ce a detronat principiul unităţii istoriei universale, pe care, de pildă, Hegel, Herder şi mulţi alţii au construit vastele lor sinteze de filosofia istoriei, a privit istoria universală drept colecţie de culturi incomparabile. Nu insist aici asupra întregii interpretări a istoriei elaborată de Oswald Spengler (pe care am prezentat-o pe scurt în Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 101-106), ci evidenţiez doar deplasarea pe care filosoful o înfăptuieşte, spre o “filosofie a viitorului (Philosophie der Zukunft)” (I, 6) înţeleasă ca “determinare prealabilă a istoriei”. “În această carte - astfel începe Oswald Spengler - se face pentru prima oară încercarea de a determina în prealabil istoria. Este vorba de a urmări destinul unei culturi, al acelei culturi care este unică şi înţeleasă astăzi pe această planetă ca fiind în împlinire, cultura vest-europeană-americană, în stadiile ei încă nescurse” (I, 3). Oswald Spengler face un relativ lung excurs în metoda generală de interpretare a istoriei spre a profila tema destinului culturii occidentale şi ia distanţă nu numai de principiul unităţii istoriei universale, ci şi de metodele bazate pe cercetări factuale şi generalizări (chiar obţinerea de legi), mai ales cauzale.
El cere Europei occidentale să facă trecerea de la reprezentarea “ptolemaică” a istoriei la o reprezentare “copernicană” (p. 24). El propune o reorientare a filosofiei spre istoria filosofiei ca “ultimă temă serioasă a filosofiei” (I, 64) şi asumarea “scepticismului”, în cadrul unei “morfologii a istoriei lumii ce devine, în mod necesar, o simbolică universală” (I, 64). El recurge la “analogie” ca procedeu de abordare a faptelor istorice şi-l elogiază, desigur, pe Leopold Ranke pentru că renumitul istoric a atras atenţia asupra virtuţilor cognitive ale procedeului şi vorbeşte de “logica timpului”, de care se leagă “necesitatea organică a destinului”, drept complement, propriu abordării istoriei, la deja consacrata “logică a spaţiului”, de care se leagă “necesitatea cauzei şi efortului”. Dar dincoace de toate acestea, deja în lunga Einleitung la voluminosul său opus, Oswald Spengler se concentrează asupra destinului culturii occidentale.
El consideră că “problema destinului se impune drept problema proprie a istoriei (problema timpului, aşadar)” şi recomandă “fiziognomica”, singura capabilă să capteze acea “cu totul altă necesitate, străină complet de cea cauzală”, care lucrează în profunzimea istoriei (I, 69).
Diagnoza lui Oswald Spengler este prezentată de la început. Este vorba despre “declinul Occidentului (der Untergang des Abendlandes)”. El explicitează imediat: “Tema mai restrânsă (a cărţii NM) este, astfel, o analiză a declinului culturii vest-europene, astăzi răspândită pe întregul glob. Scopul este însă dezvoltarea unei filosofii şi a metodei proprii acesteia, aici metoda, de examinat, a morfologiei comparative a istoriei universale” (I, 70).
Oswald Spengler a abordat destinul culturii occidentale în cadrul distincţiei sale caracteristice dintre “civilizaţie” şi “cultură”. “Civilizaţia este destinul inevitabil al unei culturi. Aici este atinsă culmea de pe care cele mai adânci şi dificile întrebări ale morfologiei istorice sunt solubile. Civilizaţiile sunt stările cele mai exterioare şi artificiale de care este capabilă o formă mai înaltă a omului. Ele sunt o încheiere; ele urmează devenirea ca devenit, viaţa ca moarte, dezvoltarea ca încremenire... Ele sunt un sfârşit ireversibil, dar sunt atinse din nou, mereu, cu cea mai profundă necesitate” (I, 43). Un exemplu de trecere de la “cultură (Kultur)”, înţeleasă ca iniţiativă ideatică novatoare, la “civilizaţie (Zivilisation)”, considerată drept concretizare în instituţii, acţiuni, fapte materiale a ideilor, este secolul IV al antichităţii eline, alt exemplu este secolul XIX al istoriei moderne europene. În aceste momente, nu se mai iau “mari decizii spirituale (große geistige Entscheidungen)”, ci doar se exploatează realităţile existente. “Umanitatea (Menschheit)” nu-şi mai propune un scop, ci retrogradează la obsesia supravieţuirii în condiţiile date, devenind parte a naturii.
Îl putem urma astăzi cu interes înnoit pe Oswald Spengler în efortul său de a descrie cultura şi civilizaţia occidentală, mânuind cu informaţii istorice ample şi sagacitate opoziţia dintre viziunea lui Goethe asupra naturii şi viziunea lui Newton. Ne interesează însă altceva, şi anume: să reluăm problema rămasă vie a determinării viitorului culturii europene şi să o repunem în condiţiile de astăzi sub titlul “destinul Europei actuale”. Oswald Spengler punea întrebarea privind destinul “culturii occidentale” (sau al culturii vest-europene-americane) într-un context istoric marcat de decepţiile Primului Război Mondial şi ale crizei europene care l-a precedat şi o dezlega prin abandonarea explicită a raţionalismului de inspiraţie ştiinţifică dominând atmosfera intelectuală a crizei. Contextul de astăzi este diferit, iar raţionalismul ştiinţific şi-a dezvăluit nu numai limitele, ci şi forţa de neînlocuit într-o Europă schimbată pe scară mare.
De pildă, între timp, suntem după punerea în mişcare a proiectului european al unificării (prin Tratatul de la Roma, 1959) şi aplicarea lui (prin cele trei extinderi: spre vest, spre sud şi spre răsărit), încât ne aflăm în mijlocul procesului, cu realizări certe şi promisiuni neonorate şi cu perspective care au nevoie de clarificare. Drumul înapoi este închis, starea actuală a Europei este plină de incertitudini, viitorul nu a fost desţelenit. Cu noua mea carte, Destinul Europei, vreau să formulez un diagnostic al stării actuale şi să prefigurez (poate chiar să anticipez) viitorul.
Oswald Spengler este luat aici, în cartea mea, ca autor al unei problematizări originale, care merită să fie reluată mai cu seamă în această perioadă a istoriei desemnată drept “dialogul culturilor” şi marcată de nesiguranţele situaţiei şi ale viitorului. Tocmai pe terenul acestei perioade repun acum problema destinului, în cazul cărţii de faţă a destinului Europei. Nu sunt fructuoase restricţiile metodologice de care Oswald Spengler a vrut să se asigure pentru a capta destinul culturii occidentale: recursul la “analogie” ca procedeu de bază, exaltarea “fiziognomicii” culturilor, separarea netă între “cultură” şi “civilizaţie”. Astfel de restricţii le părăsim, explicit, păstrând, însă, din viguroasa cercetare din Der Untergang der Abendlandes, puternica şi actuala interogaţie a destinului, ce rămâne, oricum, baza unei filosofii reînnoite a istoriei. Cartea noastră, Destinul Europei, va da răspuns la întrebarea “ce ne aşteaptă în Europa unită?”, printr-o cercetare cuprinzătoare a identităţii europene, a surselor culturale ale Europei, a dificultăţilor provocărilor la adresa precisă a situaţiei actuale şi va formula prognoze ce bat în viitorul mediu. Cartea dă seama de principalele puncte de vedere existente, dar profilează punctul de vedere propriu într-o problemă ce are nevoie de actualizare căci, între timp, în viaţa europenilor, dificultăţile şi nelămuririle, chiar opacitatea situaţiei s-au acutizat.
El cere Europei occidentale să facă trecerea de la reprezentarea “ptolemaică” a istoriei la o reprezentare “copernicană” (p. 24). El propune o reorientare a filosofiei spre istoria filosofiei ca “ultimă temă serioasă a filosofiei” (I, 64) şi asumarea “scepticismului”, în cadrul unei “morfologii a istoriei lumii ce devine, în mod necesar, o simbolică universală” (I, 64). El recurge la “analogie” ca procedeu de abordare a faptelor istorice şi-l elogiază, desigur, pe Leopold Ranke pentru că renumitul istoric a atras atenţia asupra virtuţilor cognitive ale procedeului şi vorbeşte de “logica timpului”, de care se leagă “necesitatea organică a destinului”, drept complement, propriu abordării istoriei, la deja consacrata “logică a spaţiului”, de care se leagă “necesitatea cauzei şi efortului”. Dar dincoace de toate acestea, deja în lunga Einleitung la voluminosul său opus, Oswald Spengler se concentrează asupra destinului culturii occidentale.
El consideră că “problema destinului se impune drept problema proprie a istoriei (problema timpului, aşadar)” şi recomandă “fiziognomica”, singura capabilă să capteze acea “cu totul altă necesitate, străină complet de cea cauzală”, care lucrează în profunzimea istoriei (I, 69).
Diagnoza lui Oswald Spengler este prezentată de la început. Este vorba despre “declinul Occidentului (der Untergang des Abendlandes)”. El explicitează imediat: “Tema mai restrânsă (a cărţii NM) este, astfel, o analiză a declinului culturii vest-europene, astăzi răspândită pe întregul glob. Scopul este însă dezvoltarea unei filosofii şi a metodei proprii acesteia, aici metoda, de examinat, a morfologiei comparative a istoriei universale” (I, 70).
Oswald Spengler a abordat destinul culturii occidentale în cadrul distincţiei sale caracteristice dintre “civilizaţie” şi “cultură”. “Civilizaţia este destinul inevitabil al unei culturi. Aici este atinsă culmea de pe care cele mai adânci şi dificile întrebări ale morfologiei istorice sunt solubile. Civilizaţiile sunt stările cele mai exterioare şi artificiale de care este capabilă o formă mai înaltă a omului. Ele sunt o încheiere; ele urmează devenirea ca devenit, viaţa ca moarte, dezvoltarea ca încremenire... Ele sunt un sfârşit ireversibil, dar sunt atinse din nou, mereu, cu cea mai profundă necesitate” (I, 43). Un exemplu de trecere de la “cultură (Kultur)”, înţeleasă ca iniţiativă ideatică novatoare, la “civilizaţie (Zivilisation)”, considerată drept concretizare în instituţii, acţiuni, fapte materiale a ideilor, este secolul IV al antichităţii eline, alt exemplu este secolul XIX al istoriei moderne europene. În aceste momente, nu se mai iau “mari decizii spirituale (große geistige Entscheidungen)”, ci doar se exploatează realităţile existente. “Umanitatea (Menschheit)” nu-şi mai propune un scop, ci retrogradează la obsesia supravieţuirii în condiţiile date, devenind parte a naturii.
Îl putem urma astăzi cu interes înnoit pe Oswald Spengler în efortul său de a descrie cultura şi civilizaţia occidentală, mânuind cu informaţii istorice ample şi sagacitate opoziţia dintre viziunea lui Goethe asupra naturii şi viziunea lui Newton. Ne interesează însă altceva, şi anume: să reluăm problema rămasă vie a determinării viitorului culturii europene şi să o repunem în condiţiile de astăzi sub titlul “destinul Europei actuale”. Oswald Spengler punea întrebarea privind destinul “culturii occidentale” (sau al culturii vest-europene-americane) într-un context istoric marcat de decepţiile Primului Război Mondial şi ale crizei europene care l-a precedat şi o dezlega prin abandonarea explicită a raţionalismului de inspiraţie ştiinţifică dominând atmosfera intelectuală a crizei. Contextul de astăzi este diferit, iar raţionalismul ştiinţific şi-a dezvăluit nu numai limitele, ci şi forţa de neînlocuit într-o Europă schimbată pe scară mare.
De pildă, între timp, suntem după punerea în mişcare a proiectului european al unificării (prin Tratatul de la Roma, 1959) şi aplicarea lui (prin cele trei extinderi: spre vest, spre sud şi spre răsărit), încât ne aflăm în mijlocul procesului, cu realizări certe şi promisiuni neonorate şi cu perspective care au nevoie de clarificare. Drumul înapoi este închis, starea actuală a Europei este plină de incertitudini, viitorul nu a fost desţelenit. Cu noua mea carte, Destinul Europei, vreau să formulez un diagnostic al stării actuale şi să prefigurez (poate chiar să anticipez) viitorul.
Oswald Spengler este luat aici, în cartea mea, ca autor al unei problematizări originale, care merită să fie reluată mai cu seamă în această perioadă a istoriei desemnată drept “dialogul culturilor” şi marcată de nesiguranţele situaţiei şi ale viitorului. Tocmai pe terenul acestei perioade repun acum problema destinului, în cazul cărţii de faţă a destinului Europei. Nu sunt fructuoase restricţiile metodologice de care Oswald Spengler a vrut să se asigure pentru a capta destinul culturii occidentale: recursul la “analogie” ca procedeu de bază, exaltarea “fiziognomicii” culturilor, separarea netă între “cultură” şi “civilizaţie”. Astfel de restricţii le părăsim, explicit, păstrând, însă, din viguroasa cercetare din Der Untergang der Abendlandes, puternica şi actuala interogaţie a destinului, ce rămâne, oricum, baza unei filosofii reînnoite a istoriei. Cartea noastră, Destinul Europei, va da răspuns la întrebarea “ce ne aşteaptă în Europa unită?”, printr-o cercetare cuprinzătoare a identităţii europene, a surselor culturale ale Europei, a dificultăţilor provocărilor la adresa precisă a situaţiei actuale şi va formula prognoze ce bat în viitorul mediu. Cartea dă seama de principalele puncte de vedere existente, dar profilează punctul de vedere propriu într-o problemă ce are nevoie de actualizare căci, între timp, în viaţa europenilor, dificultăţile şi nelămuririle, chiar opacitatea situaţiei s-au acutizat.
DISTRIBUIE
Comenteaza
